De veghe în centrul pentru refugiați

Sunt în capătul sălii, pe mochetă. Sala e plină, probabil cea mai plină din toate serile. Lumina e stânsă de mult și liniștea a fost tulburată de mai multe ori când au tot sosit grupuri noi. Mulți copii. Unii dintre ei nemâncați, încât s-au bucurat că au găsit ceva aici. Copii mici, dintre care mulți nici n-au rezistat în fața oboselii. Cu vreo două ceasuri în urmă am cărat în brațe de la intrare până la saltea un copil care adormise în brațele mamei pe drumul dinspre graniță.
Acum e liniște. Doar câțiva oameni mai mișună. Unii stau pe saltea și caută pe google maps rute pentru mai departe, iar alții stau lângă priză, tot pe telefon. Majoritatea caută „un nou început”. Doamna care m-a inspirat să scriu ideea de mai sus tocmai a închis telefonul, a lăsat căutările și s-a întors pe partea cealaltă. „E și mâine o zi…” Pentru majoritatea mâine e „ziua”, nu o zi oarecare. După o noapte în care au făcut planul de călătorie, a doua zi îl pun în aplicare.
Mă lovesc acum de o realitatea pe care am perceput-o ca pe un spectacol la TV. Aici când văd și simt durerea, mi se strânge inima.
Intrasem în gândurile mele și Oxana tocmai m-a întrebat de ce stau aici: „Asculți sforăitul?” Am râs. Am mai schimbat două cuvinte prin google translate și apoi mă întreabă dacă voi fi și mâine aici. Merge la somn.
Mamele își îmbrățișează copiii. Copii își țin în brațe mamele.
Îmi place să privesc.