Maria Irimia, bunica mea, timp de 42 de ani a fost fidelă fabricii la care s-a angajat când avea mai puțin de 18 ani. Și-a dorit să devină profesoară, însă situația materială a familiei nu i-a permis să urmeze școli superioare. Această dorință i s-a împlinit sub altă formă în fabrica unde a lucrat, devenind instructor pentru sute de muncitori și maistru pentru 32 dintre ei. A defilat la 23 august fluturând steagul pe care scria „Trăiască PCR (Partidul Comunist Român)” și a lucrat pentru Giorgio Armani, îngrijindu-se să-i scoată cele mai bune produse. Despre acestea, dar și despre multe altele vom afla în următoarele rânduri.
„Mâncam cartofi fierți, fără pâine, fără mămăligă”
Ați fost 7 frați, iar toată gospodăria o îngrijeați doar cu mama. Cum arăta o zi din copilăria ta? Ce program aveai?
Dacă eram în timpul școlii, dimineața plecam la școală. Când mă întorceam știam tot ce avem de făcut acasă: să dăm mâncare la puișori, să dăm apă la porc, să aducem lemne pentru foc sau legături cu bețe de floarea soarelui pe care le tăiam și le așezam frumos în fața sobei. Spălam vasele cu cenușă, care ținea loc de detergent; luam cenușă din sobă, puneam pe o cârpă și frecam fiecare farfurie, găleată sau oală.
Alteori, când venea un nor de ploaie, știam că trebuie să prindem cloșca; o puneam într-o coșarcă împreună cu puișorii și îi duceam în șură. Erau zile mai grele când nu aveam făină de mămăligă și atunci fierbeam cartofi și mâncam cartofi fierți, fără pâine, fără mămăligă… În timpul vacanței plecam cu ziua în sat, munceam la alți oameni pentru câțiva bănuți și pentru ceva de mâncare.
Ce lucrai de obicei la alți oameni?
Mergeam la prășit, sau la plivit ceapă, morcov, pătrunjel.
„Învățam în timp ce stăteam cu oile”
Sursă foto: arhivă personală
Ai fost un copil cu puține acasă, dar care s-a descurcat foarte bine la școală. Cum reușeai să ții pasul cu lecțiile?
Eu învățam de multe ori din clasă. Îmi făceam temele imediat ce ajungeam acasă. Mama ne spunea cu o seară înainte ce avem de făcut și așa noi știam precis ce trebuie să facem. În primăvară, când începea să crească iarba, mergeam cu oile noastre la păscut. În sacoșa în care îmi puneam sticla cu apă, îmi puneam cărțile, caietele și mă așezam pe burtă pe un sac și începeam să învăț. Învățam în timp ce stăteam cu oile.
Cred că a fost foarte greu, dar în același timp și foarte frumos cu atât de mulți frați. Care îți este cea mai dragă amintire din copilărie?
Cea mai dragă amintire din copilărie este din ajunul Crăciunului, când făceam coșulețe din hârtie creponată pe care le agățam de cuie în tavan. Stingeam lampa și aprindeam o lanternă cu baterie pe care o așezam pe grindă. Atunci era cel mai frumos! Mergeam seara cu colinda și când ne întorceam acasă începeam a face coșulețe.
Ți-ai dorit să devii profesoară, însă mama a considerat că nu poate să te susțină financiar. Cum ai primit decizia ei?
Dacă știam că nu poate să mă susțină… a trebuit să aleg calea cea mai convenabilă, ca să mă pot încadra în bănuții pe care îi avea mama. Am optat pentru școala profesională pentru că primeam bursă și aveam cu ce să-mi plătesc biletul la tren – făceam naveta.
Sursă foto: arhiva personală
După cei 2 ani de școală profesională, ai intrat direct în Țesătoria de mătasă „Victoria”. Cum a fost să intri pe piața muncii la mai puțin de 18 ani?
Eram tânără, eram în putere, deci eu nu am simțit greutate. Am fost primiți frumos. Deși lucram în trei ture, deci și ture de noapte. Mă bucuram pentru că primeam salar de două ori pe lună, avans și lichidare.
„Am ieșit pe primul loc din 6000 de oameni”
Care a fost cea mai mare provocare pe care ai întâlnit-o în fabrică?
S-a lansat un concurs: „Cel mai bun țesător” și am fost atentă să scot marfă de calitate ca să pot câștiga. Am ieșit pe primul loc din 6000 de oameni. Am primit drept premiu, cum era pe atunci, 150 de lei și am fost fotografiată și pusă la panoul de onoare. Asta a fost cea mai mare provocare!
Ce a însemnat să lucrezi pe vremea regimului comunist?
Trebuia sa te supui regulamentului de la acea vreme, nu aveai voie să comentezi, nu aveai voie să întârzii, nu aveai voie să lipsești. Trebuia să te supui întrutotul regulamentului. Dacă îți spunea „mâine ieși pe stradă și începi să chiui” trebuia să ieși.
S-a întâmplat să fii într-o situație în care să faci ceva fără să vrei, doar pentru că așa ți se ordona?
Da, de exemplu când ieșeam în stradă la 23 august pentru defilare, când se sărbătorea ziua națională comunistă. Și mai defilam și pe 1 mai, de ziua muncii. Ne scotea în stradă și după 8 ore de muncă făceam pas de defilare.
Sursă foto: arhivă personală
Așa ieșeau muncitorii din toate fabricile?
Da, ieșeam cu toții și făceam repetiții. Se oprea circulația pe străzi. Mai întâi repetam pe străzile lăturalnice, iar la repetiția generală ieșeam la strada mare, treceam prin fața tribunei ca și cum ar fi fost Ceaușescu în tribună. Acolo stătea comitetul central și uneori mai venea și câte cineva de la București.
„În sufletul meu aveam o frică pentru că nu știam ce se va întâmpla”
Când a avut loc revoluția aveai deja 16 ani de muncă. Ce schimbări a produs acest eveniment pentru tine ?
Pentru mine personal…aveam libertate; libertatea de a vorbi în primul rând, iar magazinele au început să fie mai bine aprovizionate. În schimb aveam niște beneficii și pe timpul lui Ceaușescu: îți puteai permite să mergi în concediu; atunci putea pleca și cel bogat și cel sărac, pe când după revoluție a început să se trieze lumea. Cui i-a mers capul, și-a făcut o afacere și s-a descurcat mai bine cu banii.
De unde ai auzit primele vești despre revoluție și care au fost primele gânduri care ți-au apărut când ai auzit ce se petrece?
Prima dată am aflat de la televizor. În sufletul meu aveam o frică pentru că nu știam ce se va întâmpla. Se auzea că vin forțe străine, că omoară oameni, aveam frică… Noi de fapt am crescut cu acea frică. Încet, încet a început lumea să discute, dar poliția ne urmărea pe stradă. Nu aveam voie să stăm adunați mai mult de trei oameni la un loc. Noi ieșeam de la serviciu și eram din cartierul nostru vreo 12; stăteam în stație la tramvai, dar când vedeam poliția ne răsfiram, știam că se vor lua de noi. Ei ziceau că punem ceva la cale contra lui Ceaușescu. Așa venise ordin, să nu lase lumea să se adune pe străzi.
Revoluția din 1989 a venit cu schimbări și în fabrică. A apărut managerul italian. Acesta era un lucru deosebit față de celelalte fabrici?
Marea majoritatea a fabricilor au fost vândute și era cam același lucru peste tot. Căuta să-ți dea bani mai puțini, până a început lumea să facă greve. Se făceau ședințe, venea patronul și noi spuneam ce vrem, vea traducător și îi transmitea nemulțumirea noastră.
„Giorgio Armani spunea că lucrează unicat, dar noi lucram produse de câte 100 sau chiar 1000 de exemplare”
Sursă foto: arhivă personală
Ați lucrat în fabrică și produse pentru branduri cunoscute. Ce a însemnat să coși pentru Giorgio Armani?
Trebuia să faci calitate bună pentru că era foarte pretențios. Nu lucra orice muncitor pentru Giorgio Armani, eram selectați. Când venea el în fabrică se spăla cu Perlan (detergent pentru haine) pe jos.
Eu eram maistru. Înainte de a veni Giorgio Armani le-am ținut ședință, i-am adunat pe toți și le-am spus: „Nu aveți voie să ridicați capul să vă uitați la el! Nu aveți voie! Chiar dacă vine lângă tine, tu îl privești cu coada ochiului, dar tu îți cauți de lucru acolo.” Când a venit el pe secția noastră eu am intrat într-o mașină de cusut, iar după ce a trecut prin dreptul meu mă uitam să văd care ridică capul sus. Așa s-au dat ordinele.
El spunea că lucrează unicat. De ce? Pentru că el se ducea în Irlanda, Spania, Norvegia, Germania, cu puține produse în fiecare țară și nu știa nimeni câte produse are el de fapt. Dacă cuiva îi plăcea și mai voia, mai făcea comandă de alte 40, 30, 50 de exemplare. Numai noi știam că nu sunt unicat și nu aveam voie să spunem.
„Când mi-a zis că mă cheamă italianul am crezut că am făcut vreo prostie”
Nu era obositor să fii mereu cu ochii în patru?
Era, dar eram plătită pentru asta. La un moment dat a fost nevoie de un instructor să școlarizeze oamenii. Italianul a chemat-o pe ingineră la birou și i-a zis: „Vreau o fată care lucrează impecabil!”. Inginera s-a gândit la mine și m-a chemat în biroul italianului. Când mi-a zis că mă cheamă italianul am crezut că am făcut vreo prostie și-mi vine marfă înapoi. Am intrat în birou, mi-a spus să iau loc și a pus-o pe ingineră să-mi traducă: „vreau un instructor să-mi pregătească niște oameni așa cum trebuie!”. Mi-a dat trei oameni pe un loc. Adică am primit 90 de oameni pe care într-o săptămână trebuia să-i triezi și să rămân cu 30, cei mai buni.
Am lucrat trei ani ca instructor. După cei trei ani am deveni maistru și aveam în subordine 32 de oameni.
Tot ai fost un fel de profesoară cum ți-ai dorit…
Da, aveau caiete, le predam lecții și îi puneam să scrie.
La 59 de ani și opt luni ai ieșit la pensie. Cu ce ai rămas după 42 de ani de muncă în fabrică?
În primul rând am rămas cu satisfacția că am fost sănătoasă, am putut lucra, că am ieșit la pensie și am cu ce să-mi asigur traiul la bătrânețe. Am legat prietenii de lungă durată, acolo eram ca o familie. Când am început să stau acasă mi-a lipsit foarte mult comunicarea cu colegii, cu lumea de afară. M-am simțit închisă, ca un om neinformat. Căutam să-mi găsesc de lucru în casă, căutam să-mi umplu timpul cu ceva. De multe ori răsturnam hainele din șifonier și le așezam din nou sau scoteam toate vasele din dulap și le spălam. Ușor, ușor, m-am obișnuit cu acest gând și acum mă bucur de fiecare dată când îmi amintesc de perioada în care am lucrat.
Povestea bunicii mele este despre perseverență, putere, ambiție și curaj. De la un copil simplu dintr-un sat de la marginea Iașului, a ajuns să fie unul dintre cei mai apreciați maiștri din fabria care lucra pentru renumitul italian Georgio Armani. Bunica este exemplu viu de putere și de credință în forțele proprii. Nu a ajuns profesor pentru copii, dar a școlit sute de muncitori în meșteșugul croitoriei. Uneori lucrurile nu se întâmplă cum ne dorim, dar se așază cu siguranță în favoarea noastră, atât timp cât ne facem treaba cu responsabilitate și cu bună credință.
Alin Dezső 
Lasă un comentariu